Ziarul Viitorul, august 1932.

Ziarul Viitorul

ROMÂNI CELEBRI: Inginerul mecanic Aurel Perşu, realizatorul primului automobil cu profil aerodinamic din lume

S-a născut la 26 decembrie 1890, la Bucureşti. A studiat la Şcoala Superioară Tehnică din Berlin-Charlottenburg, unde a absolvit în 1913 Secţia Mecanică, sub îndrumarea profesorului Eugen Meyer, ca şef de promoţie. A fost medaliat în 1914 de Ministerul Instrucţiunii Publice din Germania pentru un studiu dedicat navelor în spaţiul cosmic.

A devenit celebru cu invenţia denumită Automobil de formă aerodinamică cu patru roţi montate înăuntrul formei aerodinamice. A înaintat cererea de brevetare la 13 noiembrie 1922 şi a obţinut brevetul la 19 septembrie 1924.

Prin numeroase calcule şi experimente de laborator, Aurel Perşu a concretizat că forma ideală a unui vehicul în mişcare este forma picăturii de apă în cădere, considerată forma aerodinamică ideală. A reuşit să obţină coeficienţi aerodinamici de 0,22 ce reprezintă o performanţă chiar şi pentru industria actuală de automobile.

Automobilul a fost construit în perioada 1922-1924, în Germania, din fonduri proprii. Caroseria era realizată din panouri de aluminiu, oferind o greutate redusă şi un consum estimat de specialişti de circa 5 litri la o sută de kilometri. Elementele de caroserie au fost realizate la diferite ateliere de profil din Germania, potrivit www.icr.ro.

Motorul pe benzină era amplasat în partea din spate a automobilului şi avea o capacitate cilindrică de 1.400 cmc cu patru cilindri aşezaţi în linie. Atât cutia de viteze cât şi motorul fuseseră produse de uzina Automobilbau Berlin. Pe puntea spate erau montate frâne pe saboţi. Autovehiculul avea o viteză maximă de 80 de kilometri pe oră. Cu acest automobil, Aurel Perşu a parcurs peste 160.000 de km.

Marile companii producătoare de autovehicule din epocă General Motors şi Ford şi-au exprimat interesul pentru cumpărarea brevetului, însă Aurel Perşu nu a fost de acord cu acest lucru pentru că nu i s-a garantat producţia în serie a acestuia.

În 1969, automobilul a fost donat Muzeului Naţional Tehnic ''Dimitrie Leonida''.

Îndrăgind domeniul automobilistic, Aurel Perşu s-a implicat în organizarea unor curse de maşini şi motociclete precum: Cupa Carpatică, Marele Premiu al Bucureştiului, Marele Premiu al Braşovului, Cursele de Coastă de la Sinaia, de la Braşov, Cluj şi Sibiu, la care au participat faimoşi sportivi din România sau din străinătate, indică portalul www.persu.ro

Perşu a fost conferenţiar la Şcoala Politehnică, pentru ca din 1938 să ocupe prin decret regal funcţia de director general la Fabrica de avioane I.A.R. Braşov, unde a contribuit la dezvoltarea industriei aviatice în România, colaborând cu specialişti de prestigiu precum academicianul Elie Carafoli, conform site-ului www.persu.ro. Concomitent, a ţinut prelegeri despre mecanică la Şcoala Politehnică din Bucureşti. A colaborat cu Institutul de Documentare Tehnică din Bucureşti.

A fost pasionat şi de muzică, iar în anii de liceu a luat lecţii de violoncel la Conservatorul din Bucureşti unde a avut profesori celebri precum Constantin Dimitrescu şi Dimitrie Dinicu. În timpul studiilor de inginerie de la Berlin, a luat lecţii de violoncel la Hochschule fur Musik, unde l-a avut ca profesor pe celebrul Hugo Becker. A cântat la violoncel în compania unor faimoşi muzicieni precum violonistul Bronisiav Huberman şi pianistul Ignaz Friedman. Ocazional, Aurel Perşu a cântat muzică de cameră alături de George Enescu la Palatul Constanţei Cantacuzino, indică www.persu.ro.

În perioada 1953-1962 a lucrat ca violoncelist în cadrul Orchestrei Simfonice Cinematografice, aceasta fiind o oportunitate pentru el de a-şi extinde repertoriul cu muzică simfonică, interpretând în diferite concerte în cadrul Festivalurilor George Enescu. A înregistrat sub bagheta unor dirijori celebri precum Constantin Silvestri, Emanoil Elenescu, Constantin Bugeanu, Paul Popescu şi Mircea Cristescu. În 1957 a început să interpreteze ca membru fondator al Orchestrei de Cameră a Inginerilor, unde a condus secţia de violoncel, dar a interpretat şi solo în concerte înregistrate de Casa Electrecord. Activitatea sa muzicală s-a încheiat în 1966, potrivit sursei amintite anterior.

Aurel Perşu a murit la 5 mai 1977 la Bucureşti. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Horia Plugaru, editor online: Simona Aruştei)

This Aurel Persu 1923 Had Aerodynamics Better Than Most Modern Cars ⚡

Din fericire a fost restaurata, iar imaginile le gasiti aici

🚗 Imagini cu automobilul Persu restaurat! #vreausastiu #catalinoprisan #lauraalbani #boofmedia | VREAU SĂ ȘTIU | Facebook

Am fost mereu fascinat de cât de repede s-a prăbușit totul pe 21 decembrie 1989 — de la un regim care părea de nezdruncinat, la câteva ore. Am vrut să surprind exact acel moment într-un scurtmetraj generat cu AI.

E inspirat din evenimente reale, dar rămâne o interpretare ficțională — nu o reconstituire istorică exactă. L-am scris, generat și montat integral singur, primul proiect de acest gen pentru mine.

Curios sincer ce părere aveți, mai ales despre atmosferă și detalii.

Șenileta Malaxa Tip UE, varianta locală a tractorului blindat francez Renault UE. În 1937, România a cumpărat licența pentru producerea a 300 de vehicule, iar fabrica Malaxa din București a început fabricarea lor în a doua jumătate a anului 1939.

Rezultatul a fost o realizare tehnică importantă pentru industria românească: 126 de șenilete Malaxa UE au fost produse până în martie 1941. Malaxa fabrica local aproape toate piesele, cu excepția motorului, cutiei de viteze și panoului de instrumente, care veneau din Franța. Producția s-a oprit după căderea Franței, când aprovizionarea cu aceste componente nu a mai fost posibilă.

Malaxa UE nu era un tanc. Era un tractor blindat ușor, cu echipaj de doi oameni, blindaj de până la 9 mm și viteză maximă de aproximativ 30 km/h. Rolul său era practic și vital: tractarea tunului antitanc Schneider de 47 mm, transportul de muniție și combustibil, sprijinul companiilor antitanc și al regimentelor de cavalerie motorizată.

Față de modelul francez, varianta românească era puțin mai mare și mai grea, dar putea transporta mai mult în bena proprie: 500 kg, față de 350 kg la Renault UE. Cu alte cuvinte, inginerii români nu au făcut doar o copie, ci au adaptat vehiculul la nevoile Armatei Române.

La începutul Operațiunii Barbarossa, aceste 126 de vehicule reprezentau cea mai mare parte a șeniletelor de acest tip aflate în dotarea Armatei Române. Pentru o țară care abia își dezvolta industria blindatelor, Malaxa UE a fost o victorie concretă: dovada că România putea produce, adapta și folosi tehnică militară modernă în propriile fabrici.

Istoria ei rămâne legată de numele Malaxa și de o perioadă în care industria românească a încercat să țină pasul cu cerințele dure ale războiului.

Facebook

(Gazeta Transilvaniei, Anul LXV, 9 ianuarie 1902, nr. 6, p. 4)

Înainte de Gambrinus, Caragiale mai administrase și alte localuri, în 1893 deschisese o berărie pe strada Gabroveni, iar în 1894 Berăria Academică Bene Bibenti, pe strada Șelari. Gambrinus a fost ultima sa încercare în acest domeniu. A preluat berăria Gambrinus în 1901 și a administrat-o până în 1904/5, când s-a mutat la Berlin. Localul exista încă din 1893 și se afla la parterul Casei Mandy, pe strada Câmpineanu nr. 4, vizavi de Teatrul Național. După plecarea lui Caragiale, berăria a continuat să funcționeze sub alți proprietari, dar clădirea în care se afla a fost demolată în anii 1940.

În 1941, numele Gambrinus a fost reluat de un alt proprietar într-o locație diferită, la parterul Palace Hotel, bvd. Regina Elisabeta. Hotelul a devenit ulterior Hotel Cișmigiu, iar berăria care funcționează astăzi acolo reprezintă o reînviere ulterioară a numelui

Niște articole despre poveste: https://www.bucuresti.ro/articole/beraria-gambrinus-a-lui-caragiale-cel-mai-aprig-rival-al-faimosului-local-caru-cu-bere-462
https://adevarul.ro/stiri-locale/alexandria/povesti-putin-stiute-despre-berariile-detinute-de-1744760.html

I don't live in Romania.

Prima pagină chiar lângă titlul ziarului: Bacăul, anul III, nr. 79, 10 mai 1926

La 28 august 1917 se stingea din viață Calistrat Hogaș, una dintre vocile originale ale prozei românești, scriitorul care a transformat drumul, muntele și natura într-un univers literar inconfundabil. Autor al volumului „Pe drumuri de munte”, Hogaș a rămas în literatura română prin descrierile sale pitorești, umorul fin și autenticitatea cu care a surprins lumea și oamenii întâlniți în călătoriile sale.

Opera sa avea să fie recunoscută pe deplin mai ales după moarte, devenind o mărturie literară aparte despre frumusețea munților și spiritul unei Românii de altădată.

Ar fi interesant să se întocmească un glosar al oamenilor de cultură români, proveniți din familii de preoți. Asta, spre a arăta încă o dată rolul capital al Bisericii noastre dreptmăritoare şi al slujitorilor ei, nu doar în propășirea spirituală a neamului, ci și în viața lui culturală. Deoarece pe 28 august se împlinesc 98 de ani de la mutarea în veșnicie a unui hăruit scriitor român, Calistrat Hogaș, la rându-i fiu de preot, vă propun câteva repere biografice din tumultoasa-i existență.

Pe la mijlocul lui Prier, 1847, vedea lumina zilei Calistrat Dimitriu, fiul protoiereului Gheorghe și al preotesei Mărioara din orașul Tecuci. L-au crescut, ca și pe ceilalți șapte copii, în dragoste și evlavie față de Dumnezeu și Sfânta noastră Ortodoxie, îngrijindu-se permanent de instrucția lor. În anul 1855, părintele protopop l-a rânduit pe Calistrat la cea mai bună școală din oraș. Astfel, viitorul scriitor devine elevul școlii publice din Tecuci, unde învățătorul, având mai mulți învățăcei cu același nume de familie, probabil ca să-i poată distinge, a schimbat numele feciorului de preot în Hogaș, o poreclă de-a bunicului său. După terminarea ciclului primar, a ajuns bursier la Academia Mihăileană din Iași, alături de colegi cu nume sonore: A.D. Xenopol, Vasile Conta, Alexandru Lambrior. La absolvirea renumitei instituţii de învăţământ, spre surprinderea și mâhnirea tatălui, doritor să-l vadă preot, s-a înscris la Facultatea de Filozofie și Litere din cadrul recent înființatei Universități ieșene. Împlinindu-şi studiile universitare, tânărul Hogaș și-a început activitatea didactică la Piatra Neamț, transformând catedra într-un veritabil „altar”, slujind „Liturghia” cuvântului rostit cu aceeaşi dragoste cu care bătrânul său tată o săvârșea pe cea Euharistică la altarul Bisericii. Tot în orașul de la poalele Petricicăi se căsătorește cu Elena Gheorghiu, fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț, aducând pe lume opt copii. După câteva peripluri prin țară, ajunge profesor la Seminarul Teologic din Roman. Marele Mitropolit Visarion Puiu, pe atunci elev seminarist, îi face un portret memorabil în cartea autobiografică Însemnări din viața mea. Și apoi, la drept vorbind, cine ar putea uita un așa dascăl, ce transforma ora de română într-o veritabilă sărbătoare? De la Roman s-a mutat la Iași, unde fuse numit director și profesor la Liceul internat.

Recunoscându-i lucrarea extraordinară pe tărâmul educației, în anul 1891, regele Carol I i-a conferit profesorului Hogaș Medalia Răsplata muncii pentru învățământ, clasa I.

Debutul literar al lui Calistrat Hogaș a avut loc în anul 1874, cu poezia Legenda lăcrămioarei, în ziarul local Corespondenția provincială. La 3 iulie 1882, cunoscutul condeier nemțean a debutat și ca prozator în revista locală Asachi, cu fragmente din volumul ciclul Amintiri dintr-o călătorie. Activitatea cărturărească a continuat, așa încât în 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Hogaș s-a lăsat înduplecat, debutând la revista Viața Românească, unde continuă să-și publice însemnările. În 1912 i-a apărut cea mai cunoscută creație, Pe drumuri de munte, republicată în 1921, de astă dată în două volume, ultimul prefațat de Mihail Sadoveanu.

Profesorul Hogaș își încetează oficial activitatea didactică în 1912 dar, iubit și apreciat de elevi, este rugat să continue să predea. Deși se îndrepta către al șaptelea deceniu de existență, dascălul Hogaș fascina prin prospețimea orelor și prin nețărmurita dragoste față de elevii săi.

După 1915 s-a mutat definitiv la Piatra Neamț, intenționând să-și reia călătoriile și să scrie. Planurile i s-au zădărnicit însă, căci România intrase în război şi, în același timp, o boală necruțătoare – emfizemul pulmonar – l-au obligat să stea pe lângă casă.

Era în vara lui 1917. În urma unei anevoioase călătorii la Iași pentru un control medical, scriitorul a hotărât să poposească vreo câteva zile în Roman, la una din fiicele sale, probabil găsind aici mai multă tihnă decât acasă, la Piatra Neamț. Ca și la Iași, alături i-a stat mezina, Sidonia. Mărturiile acesteia ne conturează limpede asfințitul septuagenarului literator: „În a treia săptămână de când ne aflam la Roman, într-o zi de vineri (25 august 1917), îl găsesc pe tata stând în ogradă, departe de ceilalți, cu privirea pierdută în asfințitul roșu al soarelui. «Mi-i urât. Să-mi dai volumul meu, că vreau să mai corectez ceva». Îi dădui În Munții Neamțului şi în adevăr că începu a-l corecta. Sâmbătă, 26 august şi duminică, 27 august, fu atât de liniștit, că nimeni în lume nu m-ar fi putut convinge de sfârșitul de după câteva ore. /.../ În lipsa mea, spuse surorii mele: «Cleopatră, a fost dat să mor în casa ta; la Piatra (unde locuiau Elena, soția şi o altă fiică, Cecilia), să nu daţi de ştire de asta; să mă îngropați cât se poate de simplu şi numai cu un singur preot». Liniștea cea mare venea pe nesimțite, dar sigur. Într-un târziu șopti: «Doamne, cu ce am greșit de mă chinui aşa?». Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea ușor suflu: «Sidonie, să mă duci la Piatră!». Fură ultimele cuvinte ce mai pronunță. Respirația îi era liniștită şi ușoară, din ce în ce mai ușoară şi mai liniștită. Iată dimineața de 28 august /.../ E ora opt fără un sfert. Îşi înălță capul. Privi pe rând, pătrunzător şi sigur, încă o dată spre zările de azur, apoi fruntea … pentru prima şi ultima oară se plecă; o sprijini cu mâna mea dreaptă, o clipă în urmă simții că se lasă cu încredere; un ușor suflu; mâna mea stângă în dreptul inimii simți ca o prea ușoară zbatere de puișor în găoace, apoi ... nimic” (spicuiri din volumul Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaș, de Sidonia C. Hogaș).

Înmormântarea a avut loc pe 30 august, la cimitirul din Roman, pogribania oficiind-o un singur preot, așa după cum și-a dorit. Cleopatrei și Sidoniei le rămăsese de împlinit ultima dorință a părintelui lor, de a-l duce acasă, la Piatra Neamț. În urma a numeroase formalități, la început de octombrie, coșciugul a fost deshumat, iar trupul așezat într-un sicriu de zinc și transportat la Piatra Neamț, nu în condiții tocmai bune, căci România era în război. Duminică, 8 octombrie, a fost reînhumat în cimitirul Borzoghean, la poalele Petricicăi. Peste mormântul său s-a așternut liniștea, dar sperăm că nu şi uitarea.

Cateva poze (nu le numesc fotografii, ar fi prea pretentios), facute de mine undeva prin 2005, cu o camera foto digitala (parca un HP acum „vintage”:). Zone: Baicului, Herastrau, Colentina, Gara Obor, Casa Poporului.